Arhiepiscopia Bucurestilor

Switch to desktop Register Login

Mănăstirea Ţigăneşti

Cel mai vechi document identificat până acum cu privire la Mănăstirea Ţigăneşti datează de la 1 august 1776, din vremea primei domnii a lui Alexandru Ipsilanti. Este vorba de un act de vânzare a lui Paraschiv Căplescu, prin care moşia Ţigăneşti din districtul Ilfov, este dată spre vânzare „sfinţiei sale părintele Hrisant egumenul”.

Acest act care oferea loc de mănăstire unui egumen atestă faptul că la acea dată exista deja aici o aşezare monahală, cel mai probabil un schit, locul fiind atunci propriu vieţuirii sihăstreşti.

Până la anul 1780 schitul a fost locuit de monahi. Din anul 1805, începând cu data de 7 iunie a acelui an, din iniţiativa Mitropolitului Dositei, la Ţigăneşti sunt aduse monahii de la schiturile Turbaţi-Ilfov (de lângă Snagov) şi Hagi Dima (Schitul Maicilor, din Bucureşti), iar călugării se mută la Mănăstirea Căldăruşani. Despre aceste mutări aflăm dintr-un hrisov dat la 5 mai 1813 de Ioan Gheorghe Caragea, document prin care sunt întărite şi regulile vieţuirii monahale şi daniile făcute de predecesorul său Constantin Ipsilanti.

Motivul mutării – aşa cum se menţionează în document – a fost „numărul mare de poporeni” care se adunau la cele două schituri şi faptul că „nu puţină scandelă se pricinuieşte maicilor”. Drept pentru care se hotărăşte ca „numitele două schituri cu toate acareturile lor mişcătoare şi nemişcătoare să treacă la schitul Ţigăneşti”. Noul aşezământ este dat „sub duhovniceasca povăţuire şi ocârmuire a stareţului de la sfânta mânăstire Căldăruşani”.

Prin alipirea celor două schituri mănăstirea capătă o mai mare importanţă, obştea creşte, fapt care impune ridicarea unei biserici mai încăpătoare. În anul 1812, cu ajutorul Banului Radu Golescu, al Logofătului Florescu şi al arhimandritului Dositei, stareţul de atunci al Mănăstirii Căldăruşani, în locul bisericii de lemn este ridicată biserica pe care o putem vedea şi astăzi, cu hramul Adormirea Maicii Domnului.

În anul 1817 sunt ridicate biserica cimitirului, cu hramul Sfânta Treime şi bolniţa, de către Logofătul bisericesc Niculae Bâţcoveanu. Pentru întreţinerea bolniţei, Bâţcoveanu dăruieşte mănăstirii moşia Zădăriciu, din Judeţul Vlaşca. Legea privind secularizarea averilor mănăstireşti din 1863 găseşte Mănăstirea Ţigăneşti cu numeroase posesiuni: opt moşii sau sfori de moşii, şapte vii (41 pogoane), nouă hanuri, două mori, peste 1500 capete de vite etc. Din toate acestea i s-au lăsat la început grădinile dimprejur, 246 pogoane pentru izlaz în moşia Ciolpani, trei vii şi câteva animale. Treptat însă efectele secularizării se fac simţite, terenurile şi averile luate, iar mănăstirea trece la bugetul statului. După 1864, subvenţia dată de stat pentru hrană devine insuficientă, lipsa oricărei posesii şi a posibilităţilor materiale duce la decăderea economică a mănăstirii.

Dintr-un ordin al Ministerului Cultelor se constată că pâinea care se servea la masa maicilor din Ţigăneşti, în anul 1864, fiind făcută din făină veche şi amestecată, era atât de neagră şi de rea încât nici vitele nu puteau s-o mănânce, ministrul însuşi, indignat de această stare de lucruri, dă ordin ca la masă să se dea ,,jimblă de Bucureşti”. Perspectiva unei vieţi mai bune le determină pe vieţuitoare să ceară desfiinţarea vieţii de obşte şi a mesei comune; după intervenţia stareţei, Mitropolia încuviinţează această hotărâre cu începere de la 1 aprilie 1882.

Acum Mănăstirea Ţigăneşti este mănăstire idioritmică, cu viaţă de sine. Din ansamblul ei fac parte clădirea stăreţiei a cărei construcţie s-a realizat în anul 1817, dar care a suferit în timp, la fel ca şi celelalte construcţii, mai multe reparaţii, refaceri şi amenajări, ultimele în perioada 1967-1987. Tot atunci s-au ridicat trapeza şi bolniţa. Vechile chilii ale maicilor datează şi ele din aceeaşi perioadă, dar aspectul lor actual este datorat ultimelor reparaţii, din 1987. În 1923 se înfiinţează un atelier de covoare, instalat în spaţiul în care se afla înainte bolniţa. Avea 12 războaie pentru lucrat covoare persane, de Smirna şi chilimuri.

La începutul anului 1959, odată cu Decretul 410 referitor la desfiinţarea unor mănăstiri şi reducerea numărului monahilor, maicile au fost date afară din Facultatea de Teologie şi din Seminarele Monahale şi alungate din mănăstire. Treptat, poate şi datorită atelierelor de aici, care furnizau diverse ţesături bisericeşti şi asigurau nevoile mai multor locaşuri de cult, monahiile s-au întors în mănăstire, iar după 1990 nimic din exterior nu a mai tulburat în acest fel viaţa Mănăstirii Ţigăneşti.

Biserica mare cu hramul Adormirii Maicii Domnului a fost ridicată în anul 1812. Este de plan triconc, împărţită în pridvor (închis), pronaos, naos şi altar, fiind prevăzută cu două turle, una pe pronaos, octogonală şi a doua, cu 12 laturi, pe naos, ele dau nota de verticalitate a monumentului. Prin compoziţia arhitecturală şi ansamblul său pictural ce exprimă monumentalitate şi sobrietate, biserica aparţine stilului neoclasic, specific veacului al XIX-lea.

Pe timpanul de vest, deasupra uşii de intrare este zugrăvită icoana de hram, Adormirea Maicii Domnului; nu apar portrete ale ctitorilor în tabloul votiv, doar cel al donatorilor: Olimpia Gheruvim şi fiica sa Aurora Gheruvim, în stânga. În partea dreaptă sunt pictaţi patriarhii Miron şi Justinian.

Trecerea spre naos se face prin trei deschideri în arcadă, sprijinite pe stâlpi, model răspândit în arhitectura muntenească încă din veacul al XVIII-lea. Naosul este dominat de turla de mari dimensiuni, precum şi de largile abside laterale care delimitează un interior amplu.

Pictura originală nu s-a păstrat şi, din documentele cunoscute până acum, nu se ştie nici autorul ei. În anul 1853 însă, în vremea stăreţiei maicii Fevronia, cu sprijinul stareţului Eftimie de la Mănăstirea Căldăruşani, se face o primă intervenţie asupra picturii, ca urmare a reparaţiilor executate la zidărie. Vor urma altele în 1880 când se execută o serie de reparaţii la acoperiş, turlă, ferestre şi tencuielile interioare, reparaţii care impun şi intervenţii asupra picturii „afumată şi ştearsă“, după cum rezultă din memoriile înaintate Ministerului Cultelor. Refacerea picturii va fi încredinţată pictorului Serafim (acelaşi care va picta şi biserica bolniţei). O a treia intervenţie – realizată cu ajutorul material al Sofiei Diamandescu – de mai mare amploare de această dată, are loc în anul 1895 când, la 10 iulie, pictorul Gheorghe Stoenescu din Piteşti va termina de spălat, corectat şi completat întreaga pictură. Tot cu prilejul acestor intervenţii va fi montat şi noul iconostas, ale cărui icoane poartă semnăturile aceluiaşi Gheorghe Stoenescu.

În anul 1911 se vor efectua noi reparaţii la clădire, precum şi o nouă spălare a picturii, prilej cu care se fac şi anumite corecturi, operaţiune realizată de Pan Ioanid. În sfârşit, ultima intervenţie asupra picturii (şi cea mai importantă) are loc în anul 1929, şi se datorează pictorului Belizarie din Piteşti cunoscut pictor de biserici din prima jumătate a veacului trecut. Atunci are loc, propriu-zis, repictarea întregii biserici, care capătă acum o decoraţie murală somptuoasă, sobră, cu tematica tradiţională a iconografi ei bizantine în care se resimt însă influenţe apusene în stil şi manieră de redactare. O pictură ce respiră monumentalitate, aflată în deplină armonie cu arhitectura ansamblului, cu un colorit cald, cu dominante de ocruri şi brunuri. Cu prilejul ultimei restaurări, efectuate între anii 1985-1987 au loc intervenţii şi la nivelul decoraţiei picturale, soţii Gheorghe şi Valeria Trâşculescu fiind solicitaţi pentru aceasta, completările şi intervenţiile lor sunt uşor de identificat în diferite scene ale ansamblului mural. Pe lângă biserica mare, ansamblul Mănăstirii Ţigăneşti, include biserica cimitirului, cu hramul Sfintei Treimi, ridicată în 1817, cu plan treflat şi o turlă pe naos, pridvor deschis sprijinit pe coloane.

În incintă se pătrunde pe sub arcada unui turn clopotniţă. Actualul turn înlocuieşte o mai veche construcţie jumătate din zidărie jumătate din lemn, ce fusese ridicată în anul 1812, odată cu biserica. Clădirea destinată arhondăriei a fost ridicată în 1863; aici a funcţionat în preajma celui de al doilea război mondial o şcoală de surori de caritate, în prezent clădirea adăposteşte muzeul mănăstirii care reuneşte valoroase icoane, obiecte de cult, cărţi vechi şi manuscrise precum şi o veritabilă colecţie de broderii şi ţesături liturgice datând din secolele XIX şi XX, parte dintre acestea realizate chiar în atelierele mănăstirii.

Viaţa celor de aici a împletit mereu rugăciunea şi munca. Un moment important în istoria Mănăstirii Ţigăneşti l-a constituit înfiinţarea atelierului de ţesut covoare. În 1923, prin grija Patriarhului Miron Cristea, în clădirea fostei bolniţe ia fiinţă atelierul, dotat la început cu 12 războaie. Din anul 1948, atelierele de la Mănăstirea Ţigăneşti trec în grija Administraţiei Patriarhale, vechile războaie fiind înlocuite cu altele noi, mecanice. Se înfiinţează şi secţia de broderie artistică eclezială care va realiza veşminte preoţeşti, ţesături şi broderii liturgice.

Pe lângă slujbele de zi şi de noapte, monahiile lucrează în atelierele de ţesut şi de brodat, se îngrijesc ca muzeul şi casele de oaspeţi să primească vizitatorii, au de cultivat pământul şi de păstrat buna rânduială şi curăţenie a locului. În prezent mănăstirea are 130 de vieţuitoare maici şi surori şi trei preoţi slujitori, se săvârşeşte zilnic Sfânta Liturghie, vecernia şi utrenia după rânduiala monahală şi vineri taina Sfântului Maslu. Între stareţele mănăstirii, personalităţi remarcabile au fost maica Fevronia, care a stăreţit între anii 1829 şi 1860, în timpul ei s-a făcut arhondaricul şi s-a zugrăvit a doua oară biserica; maica Magdalina, numită şi dăscăliţa cea mare, în timpul ei s-a înfiinţat în mănăstire o şcoală primară, era dăscăliţă de muzică bisericească, se spune că ea a introdus obiceiul de a se cânta prohodul Adormirii Maicii Domnului. Maica Emilia Dumitrescu (Lăzărescu), aleasă în 1925, a fost pe rând secretară, casieră şi eclesiarhă, a înfiinţat atelierul de covoare în 1923, iar în răstimpul cât a fost stareţă a reparat stăreţia şi a făcut demersuri pentru a fi readusă în patrimoniul mănăstirii biserica Schitul Maicilor.

Maica stavroforă Heruvima Timaru, a condus cu destoinicie şi pricepere mănăstirea, din 1970 până în 2008. În aceşti ani s-au produs schimbări importante în organizarea muzeului, au fost reparate trapeza şi biserica la exterior. Şantierul deschis în timpul Patriarhului Justinian şi a conducerii maicii Heruvima a avut ca rezultat consolidarea şi repararea caselor construite la începutul veacului al XIX-lea, introducerea încălzirii centrale şi a apei potabile în chiliile maicilor. Vechiul sistem de încălzire cu combustibil lichid a fost înlocuit prin introducerea unei centrale termice cu gaz. Dar în acelaşi timp a fost o pildă vie de râvnă şi iubire pe care le-a transmis întregului sobor. Acesta a crescut în ultimii ani, la Ţigăneşti au venit tinere monahii care slujind şi crescând pe lângă maici bătrâne şi înţelepte învaţă frumuseţea şi adevărul vieţuirii monahale. Acum stareţă a Mănăstirii Ţigăneşti este monahia Eufimia Popa.

There are documents that attest to the existence of a monks’ hermitage on the site of Ţigăneşti Monastery as long ago as 1780. In 1805, nuns were brought here from the hermitages at Turbaţi-Ilfov (near Snagov) and Hagi Dima (the Nuns’ Hermitage in Bucharest), and the monks moved to Căldăruşani Monastery.

In 1812, with the help of Ban Radu Golescu, Logothete G. Florescu and Archimandrite Dositei, the then abbot of Căldăruşani Monastery, the wooden church was replaced with the church that can be seen today, dedicated to the Dormition of the Theotokos. It is a triconch in plan, divided into a (closed) porch, narthex, nave and altar, with an octagonal spire above the narthex and a twelve-sided spire above the nave. The church is an example of the nineteenth-century neoclassical style in its architecture and murals, which exude monumentality and sobriety.

In 1817, the cemetery church, dedicated to the Holy Trinity, and the infirmary were built by church logothete Niculae Bîţcoveanu. In the space intended for the infirmary, a carpet workshop was established in 1923, followed by another workshop for liturgical embroidery.

These handicrafts have been the main activity of the nuns of Ţigăneşti Monatery until the present day. The nuns now also weave cloth for priestly vestments, while the embroidery section produces handmade ornamentation for liturgical vestments and fabrics.

Mănăstirea Ţigăneşti
Hram: Adormirea Maicii Domnului
Adresă: Com. Ciolpani, jud. Ilfov
Stareţă: Stavr. Eufimia Popa
Telefon: (+4) 021-266.82.32

Arhiepiscopia Bucurestilor

Top Desktop version