Mănăstirea Samurcăşeşti a luat fiinţă în anul 1808, fiind zidită de vornicul Constantin Samurcaş, pe moşia sa din satul Ciorogârla, aflată la o distanţă de 15 km de Bucureşti. La scurt timp de la zidirea mănăstirii, ctitorul a încetat din viaţă, nelăsând nicio întocmire pentru întreţinerea şi cârmuirea acesteia. Abia în anul 1847, clucerul Alexandru Samurcaş, nepot de frate şi fiu adoptiv al ctitorului, asigură mănăstirii vatra şi pământul din jurul ei punând în acelaşi timp şi reguli de administraţie. În 1845 face şi prima reparaţie la biserica mănăstirii care suferise de pe urma cutremurului din 1838.
Întrucât biserica şi chiliile mănăstirii nu au fost prea trainic executate la 1808 şi nici temeinic reparate la 1845, în anul 1862 aproape întreg aşezământul mănăstiresc se găsea într-o avansată stare de ruină. După numeroase demersuri făcute de conducerea mănăstirii pe lângă autorităţile de stat, între anii 1866-1869, cu fonduri alocate de către Ministerul Cultelor se fac reparaţii generale la biserică. În anul 1870, cu sprijinul credincioşilor S. Vernescu şi L. Teoharide din Bucureşti, biserica este pictată de către Gheorghe Tattarescu, iar la 13 decembrie este sfinţită. Între anii 1872-1874 se mai fac unele reparaţii de către Ioan Samurcaş, unul dintre urmaşii ctitorului care înveleşte cu şindrilă casele ctitoriceşti, iar Ministerul Cultelor repară arhondaricul şi acoperişul unui corp de chilii. În anul 1876, în cimitirul mănăstirii este ridicată cu sprijinul credincioşilor, biserica mică cu hramul ”Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”.
Lucrări de restaurare se mai fac la biserica mare a mănăstirii în anul 1903, cu sprijinul credincioşilor, iar în 1920, cu ajutorul Administraţiei Casei Bisericii. În anul 1910, prin dania credincioasei Teodosia Buiurgă, se ridică în apropierea cimitirului mănăstirii un corp de case cu 20 de camere. În anul 1914, în urma unui mare incendiu este distrus tot corpul de case ctitoriceşti unde se aflau 30 de chilii, stăreţia şi un frumos salon oriental, dispărând astfel şi o bună parte din arhiva mănăstirii. În timpul Primului Război Mondial, mănăstirea a suferit de pe urma trupelor germane de ocupaţie, care au luat printre altele şi cele două clopote ale mănăstirii, înlocuite ulterior cu altele noi, în anii 1919 şi 1925.
Biserica mănăstirii – un model interesant de arhitectură religioasă de la începutul secolului trecut, cu trei altare, cu pronaosul şi naosul despărţite în trei compartimente prin două şiruri de câte patru coloane de cărămidă – a fost grav avariată de cutremurul din 10 noiembrie 1940. Ea a fost demolată şi refăcută între anii 1941-1943, pe vechile temelii, după planurile arhitectului Ion Cernescu, cu cheltuiala Prefecturii judeţului Ilfov şi prin sârguinţa bunului creştin, generalul Teodor Ciurea prefect al judeţului Ilfov în perioada 1940-1942.
Arhitectul Cernescu a renunţat la împărţirea navei în trei compartimente şi a tratat exteriorul ca o îmbinare armonioasă între cărămidă aparentă şi piatră. Din vechea biserică s-a păstrat iconostasul, lucrat în stil brâncovenesc, cu motive vegetale şi florale în care sunt prinse două registre de icoane pictate şi un al treilea de icoane argintate. Din pictura lui Gheorghe Tattarescu s-au păstrat doar două icoane aflate acum în colecţia de obiecte religioase a mănăstirii.
După ridicarea noii biserici, la dorinţa generalului Teodor Ciurea i s-a schimbat unul dintre cele trei hramuri: altarul central al bisericii a rămas închinat Sfintei Treimi la fel şi cel din dreapta închinat Adormirii Maicii Domnului, iar altarul din stânga care până atunci purta hramul Naşterea Maicii Domnului a fost închinat Cuvioasei Parascheva. În vara anului 1944, când Mitropolia Moldovei a fost nevoită să se refugieze cu arhiva şi cu odoarele sale la Bucureşti pentru câteva luni, racla cu moaştele Cuvioasei Parascheva a fost adusă şi adăpostită în biserica Mănăstirii Samurcăşeşti, sfinţind astfel ctitoria generalului Teodor Ciurea care i-a închinat apoi, cu multă dragoste, altarul. În acelaşi timp cu zidirea noii biserici, Prefectura judeţului Ilfov a ridicat în incintă şi trei clădiri care pot fi văzute şi astăzi la intrarea în mănăstire, pe partea stângă, cu destinaţia Casa duhovnicului, Stăreţia şi Colecţia muzeală.
Între anii 1951-1953, prin purtarea de grijă a Patriarhului Justinian Marina, biserica mănăstirii a fost împodobită cu pictură în frescă executată în stil neobizantin de către pictorul Gheorghe Popescu, fiind sfinţită la 8 noiembrie 1953 de însuşi Patriarhul Justinian.
Din toamna anului 1953 până în vara anului 1958, cu fonduri puse la dispoziţie de către Arhiepiscopia Bucureştilor s-a restaurat întreg aşezământul: chiliile din jurul bisericii s-au rezidit în formă de cetate, s-au refăcut clopotniţele, atelierele, precum şi zidul ce împrejmuia mănăstirea. Inaugurarea lucrărilor a avut loc la 1 iunie 1958 cu o frumoasă slujbă arhierească săvârşită de Patriarhul Justinian care sărbătorea atunci şi zece ani de rodnică păstorire patriarhală.
Între anii 1976-1986, cu fonduri alocate de Arhiepiscopia Bucureştilor şi cu donaţii făcute de credincioşi, s-au desfăşurat reparaţii generale şi s-a pictat biserica mică din cimitir, s-a reconstruit o parte din zidul împrejmuitor distrus la cutremurul din 1977 şi la inundaţiile din 1979, s-a restaurat pictura murală din biserica mare a mănăstirii, s-a refăcut instalaţia electrică şi s-au executat lucrări de subzidire la zidul de la intrarea în incintă.
Începând cu anul 2000, aşezământul mănăstiresc trece printr-un amplu proces de restaurare, consolidare şi înfrumuseţare. În anul 2002 s-a construit o clădire nouă pentru atelierul de tâmplărie,& s-a introdus în mănăstire reţeaua de gaze naturale şi s-au refăcut scările, soclul şi trotuarul perimetral ale bisericii mari. Lucrări importante s-au executat la cele două biserici ale mănăstirii între anii 2005-2007. La biserica mică s-au făcut lucrări de consolidare, s-a refăcut tavanul şi acoperişul, s-a executat pictura în frescă de către pictorul Iulian Lambrău şi s-a înlocuit catapeteasma veche, degradată, cu una nouă, lucrată de sculptorul Costică Moroiu din Bucureşti. La biserica mare s-a restaurat pictura murală şi catapeteasma, atât lemnul cât şi icoanele, s-a refăcut pardoseala şi s-a învelit biserica din nou. De asemenea s-a înlocuit tabla şi s-a învelit din nou majoritatea chiliilor din mănăstire. Toate aceste lucrări s-au făcut cu sprijinul câtorva familii de buni creştini din Bucureşti, care sunt socotiţi şi noii ctitori ai mănăstirii, urmaşi ai celor trei mari ctitori vrednici de pomenire: Vornicul Constantin Samurcaş, Generalul Teodor Ciurea şi Patriarhul Justinian Marina, a căror suflete, credem, se bucură că lăcaşul de care fiecare din ei s-a îngrijit nu s-a pierdut în vremi, ci dăinuie în timp.
La data de 14 octombrie 2008, zi de praznic închinat Sfintei Cuvioase Paraschiva, când mănăstirea a sărbătorit atât hramul cât și împlinirea a 200 ani de istorie sfântă, Preafericitul Părinte Daniel însoțit de Preasfințitul Mihail al Episcopiei Ortodoxe Române din Australia și Noua Zeelandă și Preasfințitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor a săvârșit resfințirea bisericii mari în cadrul Sfintei Liturghii arhierești. Cu acest prilej, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în semn de prețuire față de înnoirile care s-au făcut aici în ultimii ani și întru aducere aminte a perioadei în care moaștele Sfintei Cuvioase Paraschiva au poposit în această mănăstire, într-o vreme de mare încercare pentru Biserică și Țară (10 aprilie-27 octombrie 1944), a dăruit obștii mănăstirii un veșmânt care a acoperit moaștele Sfintei Cuvioase Paraschiva de la Iași.
În decursul anilor, Mănăstirea Samurcăşeşti a avut şi un deosebit rol social-cultural. Aici a funcţionat între anii 1864-1876, din ordinul Ministerului Cultelor, o şcoală primară atât pentru copiii din sat cât şi pentru fetiţele orfane crescute în mănăstire, având ca învăţătoare pe maica Sofia Heliade Rădulescu, stareţă a mănăstirii în perioada 1894-1909. În timpul Revoluţei de la 1821, la 17 martie, în drum spre Bucureşti, Tudor Vladimirescu a poposit cu pandurii săi în Mănăstirea Samurcăşeşti unde a purtat discuţii cu părintele său duhovnicesc, Episcopul Ilarion al Argeşului şi a alcătuit – după spusele istoricului Mihai Cioranu – acea Proclamaţie a locuitorilor oraşului Bucureşti. Popasul lui Tudor Vladimirescu în mănăstire este marcat atât de documente cât şi de o cruce de lemn îmbrăcată în argint aurit, lucrată de Stan Jianu din Craiova la 1861, dăruită mănăstirii de Tudor, cruce care se păstrează în colecţia de obiecte religioase a mănăstirii.
În cadrul mănăstirii au funcţionat de-a lungul anilor diferite ateliere, în care monahiile au lucrat pentru a-şi asigura existenta, dar şi pentru întreţinerea sfântului locaş. Din anul 1923 şi până în 1955 au existat în mănăstire ateliere de ţesut mătase, borangic, stofe fine de lână şi covoare româneşti. În anul 1955 au continuat să funcţioneze atelierele de covoare şi s-au înfiinţat şi ateliere de produse casnice. În anul 1960, urmare a decretul 410, autorităţile statului ateu, încercâd să desfiinţeze mănăstirile şi să restrângă viaţa monahală au dat afară monahii şi au desfiinţat atelierele. Vârtejul comunist nu a reuşit să închidă Mănăstirea Samurcăşeşti, pentru că în faţa lui s-a aşezat, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Patriarhul Justinian Marina, care în 1961 înfiinţează în mănăstire un atelier de înrămat icoane, înzestrat cu maşini de tâmplărie aduse din Germania, iar pe monahiile şi surorile care, potrivit decretului, trebuiau să părăsească mănăstirea le angajează în cadrul atelierului. Atelierul de tâmplărie funcţionează şi astăzi alături de cele de tămâie, de pictură şi de tricotaje, deschise mai recent.
Biserica mare a mănăstirii adăposteşte multe valori spirituale ale Ortodoxiei, dintre care cea mai de preţ este racla din argint în care se păstrează părticele din sfintele moaşte ale mai multor sfinţi: Sf. Apostol Andrei, Sf. Arhidiacon Ştefan, Sf. Ierarh Ioan Gură de Aur, Sf. Ierarh Silvestru, Sf. Ierarh Modest, Sf. Mucenic Teodor Tiron, Sf. Mucenic Teodor Stratilat, Sf. Mucenic Ermin, Sf. Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.
În cadrul aşezământului este amenajat un muzeu în care sunt expuse o serie de obiecte de cult cu valoare de patrimoniu: icoane, chivote, sfinte vase, cruci, veşminte, cărţi vechi.
