Arhiepiscopia Bucurestilor

Switch to desktop Register Login

Părintele Patriarh Daniel: „Clădirea în care s-a decis Unirea”

În ziua aniversării a 159 ani de la Unirea Principatelor, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a vorbit în cadrul Sesiunii de comunicări de la Palatul Patriarhiei despre clădirea în care s-a înfăptuit Unirea Principatelor. Preafericirea Sa a subliniat totodată contribuția Bisericii la înfăptuirea idealului de unitate națională.

 

 

Redăm în continuare cuvântul integral, intitulat „Clădirea în care s-a decis Unirea”:

 

Astăzi, la aniversarea a 159 de ani de la Unirea Principatelor Române, în acest Palat al Patriarhiei ne aflăm de fapt pe locul unde a fost vechea clădire a Mitropoliei Ţării Româneşti în care s-au desfăşurat lucrările Adunării elective de la Bucureşti, din anul 1859, care a ales în ziua de 24 ianuarie pe domnitorul Moldovei Alexandru Ioan Cuza şi domnitor al Ţării Româneşti, înfăptuind astfel Unirea celor două Principate Române.

 

În acest loc, pe cunoscutul Deal al Mitropoliei, reper al istoriei, credinţei şi culturii, loc al binecuvântărilor care aduc bucurie oamenilor, s-au desfăşurat în urmă cu 159 de ani ceasurile Unirii, binecuvântate şi susţinute de rugăciunea Bisericii, momente pe care noi astăzi le aniversăm, cu respect şi recunoştinţă.

 

Fosta clădire în care s-a realizat Unirea Principatelor Române se afla aici, pe vechea colină a Mitropoliei Ţării Româneşti, numită anterior Dealul Podgorenilor, clădire funcțională până în anul 1906, când a fost demolată, iar în locul ei a fost construit Palatul Camerei Deputaților, realizat în trei etape, între anii 1906-1916[1]. În anul 1996, actuala clădire a fost dată în folosință Patriarhiei Române, iar în anul 2010 (HG 1229, 6 decembrie) a fost trecută în proprietatea Patriarhiei.

 

Vechea clădire a Divanului domnesc sau a Sfatului Ţării de pe Dealul Mitropoliei aparținea Mitropoliei, iar mitropolitul Ţării Româneşti era președintele Divanului domnesc. Devenirea sau transformarea cu timpul a acestei clădiri în sediu al Adunării Obștești, al Camerei Deputaților, al Marii Adunări Naționale, şi din nou al Camerei Deputaților, a fost determinată de contextul mutaţiilor politice produse în țara noastră.

 

În istoria zbuciumată a Bucureștilor, când sediul Curții Domnești de pe malurile Dâmboviței căzuse în ruină, după multe incendii, jafuri ale trupelor de ocupație și abandonarea lui de către domnitorii ultimelor decenii ale secolului al 17-lea, Divanul domnesc, Sfatul Ţării, sau Adunarea Obștească, se întrunea în această clădire a Sfintei Mitropolii, conform tradiției preluată şi de Regulamentul Organic (1831-1832).

 

Vechea clădire a Mitropoliei era o construcție simplă, după cum este descrisă de unii călători străini în Țările române[2]. Aceasta era compusă dintr-un vestibul, urmat de o sală lungă. La capătul opus al sălii, pe un podium, se afla jilțul președintelui Adunării Obşteşti.

 

În clădirea Adunării Obștești aflată pe Dealul Mitropoliei s-a reunit, în anul 1857, Adunarea Ad-Hoc a Țării Românești, având ca președinte pe Mitropolitul Nifon Rusailă[3] (1850-1875). Adunarea Ad-Hoc, conform hotărârii Tratatului de pace de la Paris (1856), a stabilit și votat rezoluția care conținea în principal „ dorința cea mai mare (…) unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România”[4]. În aceeaşi clădire a Adunării Obşteşti din incinta Mitropoliei, la 24 ianuarie 1859, Adunarea electivă din Bucureşti a ales un nou domnitor al Țării Românești.

 

Mulțimea adunată pe Dealul Mitropoliei, precum și la baza acestuia, a fost cuprinsă de o bucurie de nedescris când a aflat că domnitorul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, a fost ales şi domnitor al Ţării Româneşti: „tot Bucureștiul era în picioare de la Filaret la Dealul Mitropoliei, până la Băneasa”[5], nota un cronicar al vremii.

 

La 8 februarie 1859, noul domnitor Alexandru Ioan Cuza a fost întâmpinat în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti de către mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti, care a oficiat slujba de Te Dwum. În cuvântul său de bun venit adresat domnitorului, mitropolitul Nifon a spus: „poporul nu se îndoiește că Măria Ta ești cel trimis de Providență ca să pui sfârșit suferințelor și durerilor lui; (…) să-l luminezi cu înțelepciunea Măriei Tale și să pregătești un viitor fericit și demn de gloria strămoșilor noștri”[6].

 

Apoi, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, împreună cu mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti și cu tot clerul, a intrat în sala de ședințe a Adunării Obşteşti, unde a rostit, cu mâna pe Sfânta Evanghelie și în fața icoanei Preasfintei Treimi, următorul jurământ: Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate și că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor![7].

 

În anul următor, 1860, mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti a tipărit o broșură cuprinzând Rânduiala rugăciunii care se va săvârși în toți anii la 24 ianuarie, ziua alegerii Prea Înălțatului nostru Domn Alexandru Ioan I[8].

 

Astfel, înţelegem că ziua de 24 ianuarie 1859 reprezintă pentru istoria României un moment istoric fundamental în care ierarhii şi clericii Bisericii, oamenii politici și poporul adunaţi pe Dealul Mitropoliei au avut un rol determinant pentru Unirea Principatelor Române. Istoria consemnează rolul important pe care l-a avut mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti ca preşedinte al Adunării Ad-hoc şi al Adunării evective a Munteniei în desfășurarea evenimentelor, solicitând membrilor Adunării elective de la Bucureşti, în dimineaţa zilei de 24 ianuarie 1859, angajament solemn (jurământ), că vor vota ca domnitor al Ţării Româneşti pe Alexandru Ioan Cuza, fapt care s-a împlinit în după-amiaza aceleiaşi zile de 24 ianuarie 1859.

 

După tratative duse de partea română cu Puterea suzerană otomană și cu Puterile garante pentru recunoaşterea Principatelor Unite, a urmat, la data de 11 decembrie 1861, în vechea clădire a Adunării Obşteşti de pe Dealul Mitropoliei, întrunirea Camerelor Deputaţilor din cele două Principate Române. În fața acestei adunări reprezentative a Moldovei şi Munteniei, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a anunțat recunoaşterea Unirii Principatelor Române de către Înalta Poartă și de Puterile Garante, ca fiind o reuşită a diplomaţiei române şi nu un cadou al marilor puteri, spunând: „Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată!”[9].

 

În concluzie, Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859 a fost Unirea de bază pentru organizarea Statului român modern, precum şi o temelie solidă pentru Marea Unire din anul 1918.

 

Ne rugăm Preasfintei Treimi, izvorul şi modelul unităţii şi comuniunii eterne, să ne ajute să cultivăm permanent unitatea naţională, convieţuirea paşnică şi cooperarea demnă cu alte popoare spre binele României.

 

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

[1] Nicolae Șt. NOICA, „Palatul Patriarhiei. Personalități și semnificații din istoria construcției sale”, Editura Cadmos, București, 2008, pp. 12-13.

[2] Gheorghe G. I. Bezviconi, Călători ruși în Moldova și Muntenia, 1847, Anatol Demidov, pp. 217, 311, 367-369. Vezi şi: Paul Emil MICLESCU, Monumentele de pe Dealul Patriarhiei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967.

[3] Pr. Mircea Păcurariu, „Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe față de actul unirii Principatelor Române”, în Biserica Ortodoxă Română și Unirea Principatelor, p. 33 (articol publicat inițial în Biserica Ortodoxă Română, 1967, 1-2, pp. 73-94); Pr. Corneliu Zăvoianu, „Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei și Unirea principatelor”, în Biserica Ortodoxă Română și Unirea Principatelor, Editura „Cuvântul Vieții”, București, 2009, p. 71.

[4] Radu Olteanu, Bucureștii în date și întâmplări, Editura Paideia, București, 2002, p. 176.

[5] Pr. Mircea Păcurariu, 120 de ani de la Unirea Principatelor, în Mitropolia Ardealului, anul XXIV, nr. 1-3, ianuarie-martie 1979, Sibiu, p. 12.

[6] Acte și Documente relative la istoria Renașterii României, VI, Tipografia Carol Göbl, București, 1889, pp. 800-801, şi Pr. Mircea Păcurariu, „Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe față de actul Unirii Principatelor Române”, în volumul Biserica Ortodoxă Română și Unirea Principatelor, Editura „Cuvântul Vieții”, București, 2009 (articol publicat inițial în revista Biserica Ortodoxă Română, 1967, 1-2, pp. 73-94).

[7] Acte și documente relative la istoria Renașterii României …, p. 96.

[8] Pr. Radu Mișu, „Clerici și mireni promotori ai Unirii Principatelor”, în volumul Biserica Ortodoxă Română și Unirea Principatelor, Editura „Cuvântul Vieții”, București, 2009, p. 257.

[9] Nicolae Iorga, „Conflictul cu puterile garante”, Istoria Românilor, X, Întregitorii, Cartea I-a, Lupta pentru Independență, Bucureşti, 1939, p. 17;

Arhiepiscopia Bucurestilor

Top Desktop version