Arhiepiscopia Bucurestilor

Switch to desktop Register Login

Repere educaţionale semnificative într-un volum de meditații creștine

În contextul actual, când în general mass‑media contribuie semnificativ la promovarea tendinţelor ideologice specifice societăţii de consum, la alinierea sensului profund al vieţii prin reducerea existenţei la o combinaţie între divertisment (cel mai adesea gregar) şi eficienţa pragmatică tipică sistemului impersonal contemporan, m‑am bucurat să găsesc în volumul Vino, Doamne...! al doamnei Lidia Popiţa Stoicescu (Editura TRINITAS, 2015) o mărturie deopotrivă vie, profundă şi delicată a unor repere edificatoare pentru viaţă.

 

Din păcate, de cele mai multe ori constatăm astăzi că mediul mediatic nu mai reprezintă un factor prin care să fie valorificat un potenţial educaţional. Într‑o societate dominată de tehnologiile informaţiei şi de o diversitate a mediilor de comunicare, paradoxal, deşi se comunică tot mai mult în plan cantitativ, constatăm o diluare în aspectul calităţii. Comunicarea favorizează o domnie a insignifiantului, o dispersie înspre detalii golite de semnificaţii existenţiale, întărindu‑se, totodată, o manieră tot mai impersonală (impregnată de tipare şi formule standardizate, de discursuri lozincarde impregnate de clişeele unei gândiri şi exprimări din ce în ce mai anchilozate). Comunicarea nu mai conduce la comuniune vie, la întâlnirea în plan sufletesc cu o persoană concretă. Într‑o eră a comunicării când există pretenţia unei comunicări totale tehnologizate, ajungem tot mai des să vegetăm într‑o singurătate electronică.

Cu atât mai mult, volumul amintit este o apariţie salutară, care mărturiseşte şi valorifică în mod cuprinzător dimensiunea autentic‑mistagogică a Cuvântului întrupat în Adevăr şi Viaţă. Cu sensibilitate poetică, cu o exprimare care indică o mare forţă de sugestie şi o trăire sufletească intensă, autoarea propune publicului larg reflecţii pe marginea unor teme de mare actualitate.

Volumul cuprinde texte elaborate care au constituit suportul emisiunii intitulate Lumină lină - meditaţii creştine, difuzată săptămânal (din 2011) la postul Radio TRINITAS al Patriarhiei Române. Cartea este structurată în următoarele părţi: Cine este aproapele meu?; Rădăcinile iubirii de Dumnezeu şi de aproapele; Cum suntem? - Radiografie a societăţii contemporane, raportată la preceptele moralei creştine; Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne; Nu lăsa, Măicuţă, să pierim pe cale...; Hrană din faptele şi cuvintele Cuvântului...; Martiriu - Rugăciune - Propovăduire - Mântuire.

Plecând de la specificul educaţional al acestei lucrări, o să evidenţiez succint trei aspecte: rolul familiei (în mod special al mamei) în educaţie, importanţa reperelor pentru a avea o educaţie edificatoare pentru viaţă şi curajul mărturisirii propriei credinţe. În contextul actual, când familiei i se amputează tot mai agresiv rolul educaţional, când copiii sunt confiscaţi (inclusiv fizic - situaţia Norvegiei şi nu numai) de către autorităţi pentru a fi formataţi şi setaţi ideologic în conformitate cu duhul lumii contemporane, este esenţială afirmarea vocaţiei educaţionale a familiei. În mod particular, mama are un rol definitoriu în educaţia copiilor şi chipul mamei rămâne ca fiind cel al persoanei care în mod unic ne‑a educat, învăluindu‑ne cu dragostea maternă.

Autoarea precizează sugestiv: „Dintotdeauna orice copil pleacă în prima lui zi de şcoală cu ghiozdanul în spate (fie şi doar simbolic, întrucât nu mai e modern...). Mama îl urmăreşte din prag până ce îl pierde din privire, când el a dat colţul străzii... La plecare, mama l‑a sărutat - poate l‑a şi închinat - şi i‑a spus: «Ai grijă, să fii cuminte!»... Toţi am plecat aşa la şcoală şi în viaţă. Petrecuţi de privirile pline de grijă şi de tandreţe ale mamei. Unii dintre noi am trecut colţul străzii, apoi alte colţuri şi alte străzi, din ce în ce mai întortocheate, şi nu ne‑am mai întors. Am pierdut direcţia, ne‑am rătăcit. Ea, mama, ne‑a aşteptat şi ne va aştepta mereu, în fiecare ceas, până la ultima ei suflare” (p. 100).

Cu privire la repere, în condiţiile când astăzi în şcolile noastre există o jenă în cultivarea valorilor naţionale şi spirituale, când în noile propuneri ale planurilor de învăţământ disciplina istorie este mutilată, fiind transformată într‑o disciplină ideologică - educaţie cetăţenească (pentru ştergerea reperelor identitare şi a memoriei înaintaşilor), când scrisul este înlocuit cu o abilitate redusă la digitalizare, iar limba şi literatura română reprezintă doar o disciplină asumată pragmatic în scopul de a‑i învăţa pe adolescenţi şi tineri cum să structureze un CV, o scrisoare de aplicaţie sau un memoriu de activitate, este imperativă promovarea reperelor în educaţie. Iar reperul cultural identitar, geniul care sintetizează şi exprimă sufletul românesc rămâne astăzi poetul naţional Mihai Eminescu (nu întâmplător hulit, contestat şi prezentat distorsionat).

Autoarea evidenţiază acest reper emblematic în meditaţia intitulată „Dor de Eminescu”. Pentru a sublinia profunzimea gândirii lui Eminescu şi pentru a evidenţia consistenţa identitară a acestuia, domnia sa citează semnificativ din Tudor Vianu şi Nichita Stănescu. Referitor la profunzimea şi cuprinderea gândirii lui Eminescu, Tudor Vianu preciza: „Înălţimea, vastitatea şi adâncimea sunt trăsăturile lumii şi simţirii eminesciene. Există în poezia lui Eminescu o considerare a lucrurilor foarte de sus şi foarte de departe, încât ruşinează orice îngustime a minţii, orice egoism limitat” (p. 240). Iar Nichita Stănescu ilustra pecetea identitară a lui Mihai Eminescu: „Destin unic, tensiune maximă, dar singulară, Eminescu a exercitat fascinant o covârşitoare influenţă asupra sensibilităţii naţionale. Tendinţa spre sublim a gândirii, dar mai cu seamă a simţirii româneşti s‑a întruchipat în opera poetică a lui Mihai Eminescu, precum stejarul se întruchipează în propria lui sămânţă. Nu numai opera, dar şi persoana morală a celui mai important poet al nostru e prilej de înflăcărare morală pentru fiecare adolescent al ţării, e un prilej de profundă meditaţie pentru toţi” (p. 241).

Întreaga carte Vino, Doamne...!, scrisă de Lidia Popiţa Stoicescu, este o mărturie vie şi emoţionantă a iubirii ardente faţă de Calea, Adevărul şi Viaţa întrupate în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Într‑o lume a necredinţei, autoarea mărturiseşte cu mult curaj credinţa vie în Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru. Exigenţele asumării şi mărturisirii credinţei sunt reliefate în dimensiunea formativă a educaţiei. În această perspectivă, educaţia nu presupune doar o pregătire pentru lumea aceasta, ci în mod fundamental pentru Viaţa veşnică.

Autoarea materializează conştiinţa eshatologică evidenţiată prin tensiunea aşteptării Mirelui ceresc şi dorul după Împărăţia cerurilor, realităţi care structurează şi orientează întreaga existenţă spre cele veşnice. Într‑o societate ţintuită în cele lumeşti, din care s‑a eliminat cerul existenţei şi s‑a impus o dispersie spre cele exterioare, volumul Vino, Doamne...! se constituie într‑un îndemn la redescoperirea bucuriei interiorităţii şi a întâlnirii cu Hristos Cel întrupat, răstignit şi înviat în cămara inimii noastre.

În acest sens, închei cu cuvintele autoarei: „Dacă vii, Doamne, şi eu nu sunt acasă, ca să Te întâmpin în prag?... Am îngenuncheat înaintea icoanei Tale, Mântuitorule, dar nu‑Ţi puteam vedea Chipul, pentru că era mult prea întuneric în casă şi mai ales în mine... Dar, minune! Când am închis ochii, pe mătasea interioară a pleoapelor lăsate peste luminile lor, s‑a ivit o cruce mică şi luminoasă. Nu i‑am deschis, de teamă să nu piară imaginea crucii. Am început să zic, cu glas şoptit, rugăciunea cum ne‑ai învăţat Tu: «Tatăl nostru, Care eşti în ceruri...». Crucea pâlpâia mereu sub pleoapele mele şi un somn dulce m‑a cuprins ca în braţele mamei. Am mai apucat doar să rostesc stins, dar cu un dor adânc: «Vino, Doamne!»”.

 

Sursa: www.ziarullumina.ro

Arhiepiscopia Bucurestilor

Top Desktop version